În scurt timp, Daniel Vighi va publica un nou roman – TRILOGIA CORSO. Îi mulţumim pentru generozitatea de a ne oferi un amplu fragment din această carte – e un fragment bazat pe o întâmplare reală din cartea în curs de apariție la Editura Cartea Românească.
ARTIE FACE AVIONUL IN HOL
Au ajuns în cele din urmă la intersecţia străzii Ion Creangă cu Ispirescu, şi Sepi s-a oprit în faţa coloanei, s-a întors posac şi le-a spus: „Aici-şa stă Artie”. „Unde”, a întrebat nedumerită mulţimea colorată de cipezări rokerişti. „Unde e Artie”, au mai întrebat o dată cu muianele turtite de nepricepere, şi Sepi a ridicat mâna dreaptă şi cu degetul arătător a indicat casa de raport din faţa lor. „Aici!” Era o hardughie roasă de umezeală, atacată de mucegai, cu viţa de vie de pe faţadă şi cu amoraşii din ciment, roşi de ploi şi căldurile toride ale verilor din Fabric. ”Aici”, a mai spus o dată Sepi, şi toţi au privit nedumeriţi cum tocmai ieşea din hardughie un golumbar cu o colivie uriaşă în care avea voiajori pentru Concursul din Iugoslavia al asociaţiei de columbofilie care organiza zboruri pe distanţe lungi. Golumbarul s-a oprit cu bicicleta înaintea lor, şi porumbeii au început să se zbată între gratii când el i-a întrebat turtit de mirare: „de unde vi-s voi”, şi Sepi i-a spus la fel de posac şi aproape plictisit. „Cum de unde, din Fabric, de unde vrei să fim?” „Artie îi acasă?” „Acasă, da!” S-a mai mirat ce s-a mai mirat golumbarul de ei dar nimeni nu avea vreme de mirările lui, aşa că au intrat direct în curtea interioară a casei de raport. Numai că, în chiar momentele în care dădeau cu toţii buzna pe sub poarta lungă, ticsită cu butoaiele cu gunoi, cenuşă, foi de varză, a apărut deodată Harri Holinek cu bicicleta lui cu aripi aerodinamice, cu ghidonul asemenea unei manşe de la avion şi cu motorul mititel aşezat în spate, alimentat cu benzină de la rezervorul aşezat pe locul unde este suportul pentru cărat pâinea şi laptele. L-au privit în tăcere cum trecea împins de elicea care se rotea cu zgomot şi fum de la minuscula ţeavă de eşapament. Te aşteptai ca dintr-un moment în altul Harri să-şi ia zborul peste butoaiele cu gunoi cu foile de varză. Sepi a ridicat mâna şi a strigat: „Salut, Harri!” A primit un răspuns prin ridicarea mâinii. În urmă cu câţiva ani la fel s-a holbat şi Artie la trecerea lui Harri prin curte, şi de acolo spre Piaţa de Fân, direcţia spre Turbina Electrică şi de acolo mai departe către cartierul Între Plopi. Pe când se holbează ei la trecerea aceasta neaşteptată, răsare Artie dintr-o cămară: „repar la vecinul Rosenstern Iliuţă nişte lăzi. Se pregăteşte de plecare”. Sepi ridică din umeri a nepricepere: „un’ să duce?” Artie se uită la ei uimit: „Cum, unde? La Sion!” „N-am ştiut asta”, spune gaşca cuprinsă brusc de respect. Se lasă tăcere peste curtea interioară în care bătrâni evrei merg la coadă la Alimentara lui Petracowski, zăngănind sticlele de lapte şi cele pentru iaurt. Unul dintre frontierişti, şi anume Benda, le face semn să vină după el, o apucă toţi spre teiul bătrân din mijlocul curţii la tulpina căruia se află două recamiere sparte, aruncate de Iliuţă Rosenstern care se descotorosea de tot ce-i prisosea deoarece „se pregătea de plecare la Sion”, vorba lui Artie. Se aşază care pe unde pe rupturile alea deşelate pregătiţi să asculte povestea frontieristului Artie şi cum a meșterit el un avion mişto ca să treacă peste graniţă cu el.
– Uite, mă Artie, copilaşii ăştia se pregătesc să plece şi am zis să stăm de vorbă, să vedem cum e treaba cu plecatul.
– Un’ să plece?
– În ţările calde, unde altundeva?
– Da’ părinţii lor ştiu de treaba asta, că-i văd copii de ştabi, şi dacă află, vai de mama noastră. Mie nu mi-e cine ştie ce, pe mine mă ştiu de cal breaz, dar ei? Ce vă arde, plozilor? J. H. mormăie ceva, Grasa zice despre Jimi Hendrix şi Janis Joplin.
– Eu nu ştiu nimic de ăştia doi de care-mi vorbiţi voi. Aşadar, vreţi să vă întâlniţi cu ei şi pentru asta vă luaţi lumea-n cap? Mai bine chemaţi-i pe ei aici în Fabric, mai uşor vin ei de acolo, decât noi la ei, asta e clar, eu am avut un pretenar care l-a chemat pe unu’ din Federală, şi ăla a venit că s-a mirat toată strada şi au aflat repede, i-au chemat pe amândoi la anchete, da’ oricum nu au apucat pe Fâşie. Acolo e nenorocire.
– Au murit amândoi anul trecut!
– Păi ş-atunci care-i treaba?
– Vor să meargă să pună flori pe mormintele lor. Treburi de-astea de copii nărozi.
Sepi ridică mâna:
– Vrem să ne spui povestea ta, ca ăştia mici să afle cum e treaba. Pitiu îl completează:
– Soluţia A! Aşa i-am zis: de la aer. Se întoarce spre gaşcă: doar el îl întreabă pe Artie, ceilalţi ascultă şi îşi notează în carnete. S-a-nţeles? Se aşează care pe unde apucă pe recamierele rupte, sub teiul gros:
– În Fabric, zici! Aici te-ai născut?
– Da. În Fabric, numa’ că până la şai’şpe ani am crescut în Freidorf.
– Până la şai’şpe ani ai copilărit acolo?
– Taică-meu a fost din familie de armeni, au ajuns prin Iugoslavia, de unde i-au dat afară şi aşa a ajuns la Timişoara.
– Aşa…, şi zici că armean. Şi mama?
– Nemţoaică, şi jumătate unguroaică, amestecătură cum e prin Fabric. În curtea în care locuiesc e casa asta veche de raport făcută de evrei, sunt vreo patruzeci de locatari şi toţi s-au obişnuit să le repar prin cămări, şi scaunele, mobile, ce are fiecare.
– Asta ai moştenit din familie, sau cum e treaba?
– Probabil că de la taică-mio, în tinereţe a fost armurier, bijutier, ştii cum era treaba, armenii dar şi evreii pe vremea aceea era cu pietre preţioase, cu bijuterii, cu comerţ, da’ asta cam treizeci la sută, hai patruzeci, ca moştenire, restul de la mama.
– Da, da… da, şi care-i numele tău, că io te ştiu Artie şi atât.
– Harriutiunian… Îi mai greu de spus, că nici io câteodată nu-l mai ştiu spune…
– Bă, ce nume, pe cuvânt că-i grozav, da’ e greu numele ăsta…poţi să-l mai spui o dată?
– Mai spun o dată: Harriutiunian.
– Asta-i un singur nume?
– Da, şi celălalt e Harriutiun.
– Fantastic, greu se pronunţă numele, cred ca-i avut probleme şi la şcoală, la catalog.
Pitiu se întoarce spre colegii care notează conştiincios în carnete. Acolo, sub teiul bătrân, în mijlocul curţii, pe recamierele deşelate ale lui Iliuţă Rosenstern scriu toţi încruntaţi numele. Sepi reia ancheta:
– Greu nume!
– Abia de câţiva ani am aflat de la mama mea ce înseamnă, că tatăl meu era ateu şi nu mi-o spus, abia mama mi-a spus că numele înseamnă „Christos a înviat!” Şi tata nu mi-a zis niciodată, că era convins ateu şi m-o crescut şi pe mine aşa, mai ateu un pic.
– Da’ nicio problemă, toată lumea are loc sub soare.
– Om să fii!
– Exact cum spui!
– Acu nu mai sunt eu chiar aşa, am trecut prin multe, şi altfel îmi pun şi eu problemele
– Tata ţi l-o pus, stau şi mă întreb cum să-l pună dacă era ateu ?
– Nu, nuu… numele e moştenit de la bunici, de unde au venit ei, prima dată, cum ţi-am spus în Serbia, mai pe urmă aici în Fabric.
– Stai, lasă-mă să pricep, numele ăsta Harriutiun Harriutiunian înseamnă Christos a înviat?
– Exact.
– Pe cuvânt îţi spun că pare că e ceva, nu te supără că-ţi spun, ca o glumă, aşa cumva…
– Şi spune-mi, şcoala ai făcut-o în Fabric?
– Opt clase, atât am făcut, şi în rest şcoală de meserii dar am fost şi pe la şcoala populară de arte. Am învăţat artă populară, sculptură, ceramică. Şofer am fost, mi-o plăcut şoferitu’ foarte mult, am carnet de motocicletă, maşină mică şi camion.
– I-auzi, bravo! bun, bun, în regulă, hai acu’ că ne apropiem de avioane. Cum ţi-a venit ideea?
– Se fac trei de ani de când am încercat să plec cu avionu’.
– Da’ ce ai vrut, cum ţi-a venit ideea?
– Dom’le, pentru mine a contat nu atâta fuga în sine cât era, cum să spun, modalitatea de a lovi în bandiţii ăştia care credeau că ei păzesc tot, şi văd tot, şi că fără ei nu se poate face nicio mişcare. Deci în ăştia am vrut să lovesc, în ordinarii ăştia de securişti care ţin poporul în teroare şi dacă eu reuşeam acţiunea asta a mea era o lovitură într-adevăr dată sub bărbie ca lumea! Toţi se foiesc pe cele două recamiere de parcă ar fi avut pureci. Intervine Sepi:
– Mai încet, să nu ne audă careva!
– Am spus aşa: mă, tată, nu omor pe nimeni, nu fur, nu dau în cap, io fac un avion şi le dau o lovitură curată, cinstită, de om corect din toate punctele de vedere, şi asta m-a mobilizat pe mine… .
– Bine, bine, da’ tu ştiai de avioane? Cum e cu ele, care-i treaba cu avioanele, că nu-i deloc uşoară problema.
– Uite ce se întâmplă, vezi că lucrurile se potrivesc de multe ori de parcă le pui cu mâna, ba ai un vecin care cunoaşte şi… cum să-ţi spun? Mai multe potriveli au contribuit la hotărârea mea, cum zic, cunoscusem un vecin de-al meu de pe stradă care le avea cu aerodinamica, cu treburile astea, prima dată când l-am văzut era pe bicicletă şi avea un motoraş cu elice în spate, şi pedala…
– Da’ pă unde mergea ăsta, prin parcuri… pă unde trecea… pe centru….
– Da’ dă unde, ăsta era pe Ion Creangă, pe strada Ecaterina Tedoroiu… când m-am uitat la el, am zis- bă, nu-i adevărat, fii atent la ăsta cum merge cu biţiglu cu motor de aviaţie!
– Tata tău mai trăieşte?
– Tata meu o murit. Nu a apucat să ştie de povestea asta, probabil că ar fi murit pă loc, săracu’.
– Oh, săracu’ dă el!
– Ştii cum îi treaba, el era mare comunist, bine… şi-o cam dat el sama în ultimii ani…
– …că nu-i a bună treaba!
– Daaa… şi-o dat seama c-o pus botu’ cu criminalii!
– Mulţi erau care credeau cinstit.
– Tata meu aşa a crezut. El a fost devotat, nu aşa cum erau şacalii. Tata era din idealiştii care se uitau numa’ la sistem- şi cum va fi, şi ce bine va fi, treburi de-astea.
– Buun, măi Artie, şi zici că l-ai văzut pe ăla cu bicicleta lui aerodinamică.
– …m-am împrietenit cu el. Harri Holinek îl cheamă- …stă şi-acum în casa noastră de raport, tot acolo.
– Harri Holinek, zici?
– Da, aşa îl cheamă. Era un meseriaş bun şi el.
– Da’ el îi neamţ…? Ştii, cu numele ăsta.
– Ceh!
– I-auzi. Şi-i din Fabric şi ăsta? Sau nu!
– Da, îi din Fabric şi el, acuma nu ştiu unde-i născut, poate în Freidorf ca mine. Nu l-am întrebat.
– Şi cum l-ai cunoscut, l-ai văzut cu biţiglu ăla cu motoraş de avion şi i-ai spus: „ce faci, băi cipeizăr?” (râsete)
– Nu, nu atuncea l-am cunoscut. Cu altă ocazie, nu mai ştiu. A trecut un an, doi până când cineva a fost să mă ducă la el să mi-l prezinte. Şi după aia, mergând pe la Harri tot timpul am început să înţeleg fenomenul de aerodinamică, de motoare.
– El e inginer ?
– El nu, nu, da’ avea documentaţie multă, şi citeşte pe tema asta cu aerodinamica, şi mi-am dat seama din vorbă-n vorbă aşa: „păi, stai dom’le, că nu-i chiar aşa de greu de construit cum eu îmi imaginasem”.
(…)
Dimineaţă de aprilie, rece, precis după masă o sa fie puţin mai cald. Harriutiun Harriutiunian, zis Artie, merge dis de dimineaţă acasă la Harri să ia de la el o măsură de aripă, o machetă, să o ducă la Cornel, amicul lui de la mase plastice, din fabrica Solventul, are el acolo matriţe şi poate face treaba bună, au nevoie de măsura exactă. O toarnă la dimensiunea care se cere din plastic. I-a spus: mă, Cornele, io fac un avion. Cum faci avion, s-a holbat ăla la el, mă tu eşti cam îmburdat cu barca, eşti dus cu pluta, cum să faci avion? Oricum lui Cornel i-a plăcut treaba şi nu a pus prea multe întrebări, faci avionul şi gata, e bun făcut, câţi meseriaşi nu au tot felul de idei, cum se face aia, sau ailaltă. Artie ăsta e cam zdrăngănit, face tot felul de trăznăi. Trece chiar acum Harri cu bicicleta aerodinamică, bâzâie elicea de toată frumuseţea, şi motorul toarce ca lumea. De mirare că nu se sesizează Miliţia şi Securitatea, cum adică să meargă unul cu aşa ceva, noroc că nu pot ei să verifice pe toată lumea, nu se poate chiar pe toţi. Acu o juma’ de an a murit tata lui Artie şi n-a mai apucat să vadă ce draci face el şi hoavării lui că s-ar fi necăjit. Bătrânul Harriutiunian credea în comunism, îi povestea cum a fost cu comuniştii greci şi cu partizanii lui Tito, de pe acolo de undeva au venit ai lui, bunicii lui Artie la Timişoara şi pe acolo era mare dragostea faţă de secera şi ciocanul, mai mare decât a cipeizărilor ăstora de la partid de aici de la judeţeană care numai dădeau din gură şi furau ce se poate şi una, două cu Kentul în gură şi cu paharele de wiskey. A murit bătrânul Harriutiunian, aşa că n-a mai apucat să vadă ce face fiul său în atelierul de pe Musicescu, colţ cu Hebe, unde îşi tot face casă de ani de zile, are acolo un atelier mare de vreo cincizeci de metri pătraţi, chiar acum se plimbă prin el. A tot discutat cu Harri şi cu Ispas: „facem avionu’, nu furăm de la nimeni nimic, facem avionu’ şi pe urmă plecăm cu el”. Tare se bucură Artie dacă vede că hoaverii lui sunt de acord: „facem Artie, dacă tu zici, facem, înainte însă e cazul să studiem problema, că nu se poate chiar aşa face”. Aşa i-a spus şi Harri, şi Ispas şi făceau rost de tot felul de reviste cu aeromodele pe care le măreau la scară, nu era simplu, trebuia calculată greutatea lor, adică erau trei inşi, fiecare avea greutatea lui şi aripile erau în funcţie de treaba asta, nu se putea altfel, trebuia să se ridice de la pământ, dom’le, nu e deloc simplă problema.
20
… am început să înţeleg aerodinamica, elicele… toate ce erau pe acolo în legătură cu aviaţia asta, şi încet, încet, ştiindu-mi capacităţile mele de meseriaş, având şi condiţii în casa pe care o construisem, având şi scule, având tot ce-mi trebuia am început treaba.
– Şi unde zici că era casa?
– Pe Musicescu, colţ cu Hebe!
– Şi uite aşa am înţeles de la Harri, din desene, din discuţii, îmi explica întotdeauna cum el face, treburile, una, alta, chiar m-am bucurat că pot lucra cu el… şi mai era unul, săracul, îl chema Ispas, era inginer, s-a sinucis pe urmă.
– Ai nu spune? Zici că s-a sinucis? Se întoarce Sepi spre cei care stau ghemuiţi pe recamierele lui Iliuţă şi le atrage din nou atenţia că nu-i uşor.
– Probabil nu a rezistat la arest. Şi atunci, zici că ai avut condiţiile bune pentru problemă?
– Da, da, era ca lumea…
– Da’ acasă, acolo la tine pe Hebe, trebuia să ai un atelier mare, că nu faci un avion aşa cum pocneşti din degete.
– Aveam, aveam, sigur că da, aveam la mine acasă. Era destul de mare, de vreo cincizeci de metri pătraţi, îmi ajungea, plus un hol lung, îmi era de-ajuns, na’ şi cum spun, aşa din discuţii cu prietenul ăla al meu, şi cu Ispas, am vrut să fac cu ei avionu’: „mă”, le tot spuneam „putem face împreună o treabă serioasă, să fugim cu un avion, dom’le, nu furat, nu nimic, construit şi fugim, dom’le, şi gata”. Toţi ziceau: „ clar, sigur că da!” O, ce m-am bucurat… mai era şi inginerul ăsta care s-a sinucis, el se pricepea la matematică, era tare, le avea cu calculele, că elicea nu se putea face oricum, dacă voiai să faci o elice, cum să spun… funcţionabilă, în sfârşit, nu era simplu, erau nişte calcule, după nişte diagrame, şi pe astea el ştia să le facă, aşa că ne-am apucat.
– Aţi făcut schiţe, sau cum a mers treaba?
– Dom’le, am început să desenăm, aveam şi reviste multe la el acasă.
– Şi trebuia şi deschiderea aripilor, că nu era aşa oricum…
– Aveam mai multe variante, trebuia să optăm pentru un anumit gen de avion.
Sepi se întoarce spre clasa ascultătoare de elevi frontierişti aşezaţi pe recamiere care notează conştiincios în carneţele. Le zice:
– Scrieţi că trebuia avion pentru trei persoane!
Artie ridică mâna:
– Eu ziceam asta, chit că era destul de greu, îţi imaginezi să faci un avion care să ia trei persoane, era a dracu’ de complicat. Eh, şi în scurt timp mi-am dat seama că nu aveam nicio şansă să fac cu ei nimic pentru că ori de câte ori forţam să intrăm la treabă, ei se eschivau, ba una, ba alta, că au familie şi mi-am dat seama că erau prea familişti… şi fricoşi!
– Bine, bine şi ce însemna asta? Le spuneai: „hai să începem odată, să strunjim, să aducem materiale…”
De data asta se întoarce Artie spre cei de pe recamiere şi se stropşeşte la ei ca un profesor care constată că nimeni nu îşi face temele:
– Nu merge, dom’le, cu poveşti numa’, şi să tot desenăm, să calculăm diagramele. La un moment dat trebuie să punem în practică. La urmă ne-am certat, ştii cum e, mulţi nu au şi latura practică foarte dezvoltată. Mai ales când riscă, atunci nici atâta nu mai au latura practică dezvoltată! Eu nu zic, că şi Harri a făcut multe lucruri care trebuiau făcute, dar când apăreau treburi mai de anvergură, ba avea treabă, ba cu familia. Partea cea mai gravă pentru mine era că ei aveau servici la stat şi eu eram haiduc ş-atuncea, nu aveam slujbă, eram libertin, făceam uşi de parchet, câştigam bine, aveam comenzi, da’ eram privat, neautorizat! Şi atunci cum erau ei prinşi şi cu slujba, şi cu familia, am înţeles în scurt timp că nu se poate face în trei.
– Şi nu le-ai mai spus nimic…
– Nu le-am mai spus prea mare lucru şi am trecut la acţiune.
– La treabă!
– De unul singur… şi mai ţineam legătura cu Harri, îl întrebam de una, de alta.
– Ai început să aduni material? Ce trebuia să faci rost?
– Vreţi să ştiţi de unde am pornit? De la nişte materiale pe care puteam să le găsesc pe câmp, astea erau nişte ţevi de irigaţie care erau abandonate ici, colo.
– Pe la marginea Timişoarei?
– Da! Am mai vorbit cu un hoavăr de-al meu, l-am plătit şi el mi-a mai făcut rost de ţevi ce trebuiau la avion şi am adus treizeci de metri, da’ era un anumit tip, din astea cu pereţi de 3 milimetri, erau şi de altele mai subţiri care nu erau bune.
– Da’ tu ştiai că trebuie de 3 milimetri grosime?
– Cum să-ţi spun? Aripa are un profil aerodinamic… Harri avea mai multe cataloage în care erau mai multe tipuri de profile de alea, şi eu am ales un profil care la viteză mică ridica mult, deci decola destul de repede
– Aripa e importantă?
– De la ea veneau toate. Şi atunci am început să proiectez…
– Şi-au trebuit sudate ţevile alea?
– Nu, nu, ţevile le-am testat cu vreo două tone de saci de nisip, le-am pus aşa pe locurile unde erau ele sprijinite, înţelegeţi? Şi le-am încărcat cu saci de nisip şi am văzut că la două tone ţeava s-a curbat. Dar nu s-a rupt. Mie astea mi-a fost suficient, nu îmi trebuia matematică, şi ăsta era un coeficient de unu la patru, unul la cinci aproape, deci nu trebuia să-mi fac frică, nu era pericol de îndoire, de rupere nici atât. Odată ce m-am convins de treabă, m-am energizat şi mai mult. Dacă aveam dubii serioase… Înţelegeţi? Nu puteai aici să faci un lucru negândit, nu era de glumă, n-aveai nicio şansă!
Sepi dă din cap, se întoarce spre cei care stau pe recamiere şi notează în carneţele.
– Clar, asta e clar.
– Făceam un lucru cu care urma să plec, nu aşa ceva făcut doar de dragul de a-l face! Ei, asta e… acum e clar că nu ştiam pilota, nu aveam de unde să ştiu, eu făcusem nişte antrenamente la sol, da’ aia era frecţie la picior de lemn. Acum am curajul să spun că dacă reuşeam sa zbor, muream. Clar!
– Mureai, aşa-i ? Şi noi gândim la fel. Ai fi căzut din aer, te prăvăleai de acolo!
– Claar! Nu e niciun dubiu. Muream imediat!
– Bun, pe noi ne interesează construcţia mai departe. Ce alte materiale ţi-au mai trebuit? Ţevile le aveai? Altceva!
– Aveam de la Dermatina fâş, nici nu ştiu la ce îl foloseau la Dermatina.
– Şi cum ai aflat că fâşul ăsta e la Dermatina?
– Aveam prieteni, hoavării erau peste tot locul, dom’le… nu era problemă… şi vorbeam cu ei. Motorul l-am procurat şi pe el, era unul de microbus Volswagen Variant vechi care avea roata de rezervă în faţă, erau motoare foarte bune, am văzut într-o revistă un neamţ care şi-o făcut un avion din motorul ăla.
– Aha, ştiai că merge la avion?
– Cum să nu! Nu era din burtă, era tot din documentare de la Harri, el avea şi multe reviste din Rusia că ruşii sunt foarte buni la aviaţie. De exemplu, eu nu am pus eleroane la aripi!
– Eleroane zici?
– Eleroane, da! Toţi când vedeau îmi spuneau: „Bine, mă, da’ tu n-ai eleroane?”
– Eleroanele-s alea …?
– Nişte aripioare în spate care îţi ridică… aşa, aşa… pe urmă aşa, aripa mare… la viraj tre’be să ridice, când o iei la dreapta ridici aripa, înţelegi? Ăsta nu avea eleron!
– Da’ aţi văzut voi în revistă, asta cu eleroanele?
– Eu am văzut într-o revistă rusească- rusul n-o pus eleroane, el torsiona aripa, înţelegi?
– Înţeleg cum zici.
– Toată aripa… şi o aripă de aia de un metru jumate când o torsionezi la un capăt faci virajul… vorba vine că torsionezi, numa’ un pic trăbă şi gata… deja îi dă direcţia…
– Aha, aha, şi se duce unde vrei! Da’ Harri ştia ruseşte?
– Nu, nu ştia.
– Bine, bine, da’ de unde o avut el revistele alea?
– Avea abonamente, era pasionat cu aviaţia.
– Clar că era pasionat, dacă şi-o pus el elice cu motor la bicicletă! Ştii, m-am gândit că dacă e ceh, poate ştie ruseşte.
– Are reviste de aviaţie şi din Cehoslovacia, numai că astea ruseşti sunt mai bune.
– Bun, şi ai vorbit cu cineva de la Dermatina…
– Ăla mi-a adus fâşul…
– I-ai dat ceva?
– Bineînţeles, pe toate le-am plătit, făceau şi ei ciubucuri prin fabrică. De la un privat am luat motoru’, lângă privat era o staţie de benzină, acolo, cum să-ţi spun? Vizavi de Electromotor. Dacă ştii… pe malul Begheiului .
– Aha, aha, lasă că ştiu unde zici.
– Şi culmea, tot acolo, la Electromotor, am avut un prieten care mi-a strunjit nişte piese foarte, foarte complicate, deci acolo pe un perimetru, domnule, era tot ce-mi trebuia…
– Ce trebuia? Transmisia la elice… una, alta…
– Multe piese, foarte multe… flanşe… ce să-ţi spun, foarte multe piese! La suspensie, la roţi, la lagăre…
– Da’ exact, chiar că-ţi trebuie şi roţi. Şi de unde ai făcut rost de ele?
– Păi, aveam nişte roţi de roabă, cum era pe vremea aia, că nu trebuia ceva deosebit. Oricum datorită faptului că nu aveam acces la materiale de aviaţie, avionul o ieşit puţin mai greu decât cum trebuia să iasă.
– Da’ arăta a avion?
– Cum să nu, nu era el perfect dar în schimb am mărit raportul de compresie la motor şi am scos putere mai mare, în locul cutiei de viteze am pus lagărul care avea axul pentru elice. Buun… şi cu motorul aşa amenajat am fost afară pe câmp de vreo cinci ori, cu un suport special, am avut un dinamometru, l-am ancorat de un pom şi am dat drumu’ la elice să văd cât trage motoru’
– Adică tu aveai elicea la motor.
– Aveam motorul cu elicea şi axul, da’ nu puteam să ies afară pe poartă cu avionu’, îţi dai seama pe stradă ce-ar fi fost, aşa că am scos numa’ motoru’ pe câmp.
(…)
Iese de pe strada Islaz, o apucă pe Musicescu. Merge cu Săndel de la Electrometal pe câmp. „Am marfa la un canal de irigaţie”, i-a spus înainte de a porni cu Dacia pe drumul prăfos care ducea spre păduricea de la Şag-Timişeni, unde e şi acum mănăstirea de maici cu părintele duhovnic Negruţiu pe care îl ştiau toţi frontieriştii, mergeau la el la spovedanie înainte de a o apuca spre gardurile din sârmă ghimpată de la Fâşie, şi părintele îi binecuvânta şi se ruga lui Dumnezeu ca totul să meargă bine. Pe drumul ăla spre mănăstire merge Artie cu hoavărul Săndel de la Electrometal. La un moment dat o fac la dreapta de pe direcţia spre mănăstire, şi merg, şi merg pe marginea unui canal de irigaţie până ce ajung la un gorgan gros năpădit de lăstăriş şi zmeură deasă. Ştie Săndel exact cum devine treaba, unde a dosit ţevile de trei metri bucata, cu pereţi groşi de 3 milimetri. „Hai să mă ajuţi să le tragem afară !” Trag amândoi şi scot trei ţevi de trei metri fiecare. „Mişto marfă”, zice Săndel pe când le leagă sus pe portbagajul de la Dacie. Se întorc agale prin gropile câmpului cu ţevile care se bălăngăne şi pot smulge prin balans suporţii portbagajului. Se pot oricând întâlni cu vreun paznic de la gostat sau cu miliţianul din Chişoda care trece des pe câmp, de când a primit ordine să păzească recoltele de urgia ţigănească din marginea oraşului. Aşa că trec molcom, maşina se clatină sub greutate prin gropile lungi. „Ăsta e norocul”, mormăie la volan Artie, „avem noroc că drumu-i bun”, spune, şi aşa ajung la capătul lui Musicescu şi apucă pe asfalt pe când se topeşte lumina serii. În noapte dezleagă ţevile prinse cu sârmă de bobină de marginile suporţilor portbagajului de deasupra maşinii. Trag prima ţeavă în curte, apoi le aduc pe celelalte două: au noroc că nimeni nu bagă de seamă, strada e pustie, trec doar doi prunci gabori, ţigănuşi din ăștia cu pălării negre pe care nici că-i interesează ce fac ei acolo, în pragul nopţii.
23
– Şi cum zic, am scos motoru’ pe câmp. Am ieşit şi cu dinamometru’, că io ştiam că tră’ să tragă peste o sută de kilograme motoru’!
– Şi dinamometru’ ăla ce-ţi arăta ţie?
– Ăla îmi arăta kilogramele cu care trage… era motoru’ pus aşa… Înţelegi?… pe un suport… aici era elicea şi aici era cablul de ancorare prin intermediul dinamometrului. Dădeam drumu’ la elice, ambalam puternic şi el tindea să vină în faţă.
– …că elicea îl trăgea…
– Da, îl trăgea şi dinamometru îmi arăta cât e treaba, cu cât trăgea… şi eu ambalam la maximum. Astea era testele ce le făceam pe câmp, şi când am văzut că trage peste o sută douăzeci de kile, am zis: „na, îi bun”. Cinci minute l-am lăsat la ambalare maximă că nu poţi să-l laşi să tragă în sarcină.
– Da’ de ce?
– Se încălzeşte tare. Înţelegi? Ca şi cum te pun să fugi şi io îţi pun mâna la gură.
– Aha, aha, las’ că ştiu cum vine.
– Ei, asta a fost, după care m-am convins că motoru-i bun, l-am montat la loc.
(…)
– Acu’ să-ţi spun că cel mai greu lucru mi s-o părut mie… nu să fac avionul, ci să-l fac în secret. La un moment dat era montat în atelier…
– Şi arăta deja a avion?
– Da’, numai că aripa în sine nu puteam s-o pun că nu mă lăsau pereţii. Aripa avea anvergura de zece metri şi în atelier trebuia să pun una mică de şase metri ca să văd cum stă montată pe avion, numai că extremităţile aripii, respectiv un metru şaptezeci şi cinci pe dreapta şi un metru şaptezeci şi cinci pe cealaltă nu mai puteam să le pun decât pe culoarul ăla lung ce-l aveam la casă, da’ după ce le montam pe alea nu mai puteam să montez aripa pe avion, deci io cu asta de şase metri am văzut-o cum stătea poziţionată, tot, cum era, cu rezervoarele… zece rezervoare erau băgate sub aripă, în interior, cu capace de prindere, cu aerisire, cu tot amalgamul de probleme care trebuiau.
– Aerisire la rezervoare, zici?
– Sigur, sunt nişte reguli acolo, nu poţi oricum, cu comunicare între ele… erau zece rezervoare din tablă chinezească… era din aia faină de pe Calea Buziaşului de la Întreprinderea de Suveici, de acolo am procurat-o, era cea mai bună că se putea cositori uşor. Deci materie primă aveam, era materie primă câtă vroiam de pe la fabricile din oraş. După aia toţi au fost traşi la răspundere, pe toţi i-o luat la anchetă, n-a scăpat nici unu, pe fiecare în parte…
– Abia aşteptau şi ei să facă un ciubuc ceva… de la Electrometal şi de la UMT cu tot felul- vătraie, pompe în grădină, ba făceau şi bibelouri din fontă: urşi şi cai, tot ce vrei…
– Exact cum zici… şi am dat două mii de lei pentru rezervoare la un prieten de-al meu care era foarte priceput la lucruri din astea pentru bucătărie, cuţite, maşini de măcinat, şi era grozav de pedant. Şi după ce am montat astea, am văzut că totul e perfect aşa, şi urma să definitivez aripa în hol, la zece metri. Ei, şi cel mai greu mi s-a părut treaba asta cu montează şi demontează, frate, că la mine mai trebuia să mai intre şi în casă câte cineva, şi normal că nu era voie să vadă nimic, mai făceam şi uşi din parchet că io din aia trăiam… şi atunci demontează, frate, şi aruncă în toate colţurile… când intrai nu vedeai nimic, să zicem că tu îmi făceai o vizită, înţelegi? Păi, ce vedeai tu, nimic, dom’le, decât, cum să-ţi spun?, multă răvăşală, habar n-avea nimeni, nu ştia nimica din ceea ce-i acolo, doar aripile. Numai că pentru ele aveam nişte coale mari de placaj şi cum erau aripile rezemate de perete am pus coalele alea mari ca să nu se vadă… erau zece metri, dom’le, nu te jucai. Aşa că dacă tu veneai, ce vedeai acolo? Ceva vraişte şi nişte coale mari sprijinite de peretele coridorului din casă. Am avut noroc că la mine nu era ordine, ca la orice meseriaş care are comenzi. Erau de toate! Aşa că cel mai greu asta mi s-o părut: demontează, montează.
– Şi zilnic făceai operaţiunea asta?
– Nu! Da’ de unde! O dată la două săptămâni. Când lucram şi avionu’ era desfăşurat, aveam şi uşa de la gard închisă… nu mai mişca nimic, şi nici nu venea nimeni! Salut!
– Aveai câine, pază clară?
– îţi dai seama că vecinu’ habar n-o avut!
– N-a mai ştiut nici Harri Holinek?
– Harri Holinek ştia, era singurul care ştia.
– Ispas nu ştia?
– Nu, şi nu cred că Harri m-a trădat. Sigur n-a ştiut, şi-ţi spun de ce. În momentul când am terminat avionu’ l-am chemat pe Ispas.
– Ai, nu spune! L-ai chemat?!
– Da. L-am chemat după un an şi vreo şapte luni, aşa ceva.
– Şi el n-o ştiut nimic.
– Nimic. Îţi spun de ce n-o ştiut. În momentul în care l-am terminat i-am spus: „măi, vină până la mine”, i-am spus şi l-am chemat, după un an şi vreo şapte luni de când ne-am despărţit. Ei, află că atunci când a văzut avionul a amuţit. Aşa ceva e greu de imaginat. Pur şi simplu i-o îngheţat graiu’ şi n-a scos o vorbă vreo cinci minute, numa’ se învârtea ca lovit în moalele capului în jurul avionului, a început să-i pipăie aripile, l-a mişcat de parcă nu-i venea să creadă, s-a aplecat sub el, s-a uitat la transmisii, la rezervoare, era uimit, io am văzut imediat treaba, după care primele cuvinte au fost: „mă, ce volum de muncă!” Într-adevăr a spus vorbele cele mai potrivite. Acu’ adevărul e că pe vremea aia aveam viteză de muncă mare şi putere de concentrare extraordinară. Bineînţeles am călcat în picioare familie- tot! Ziua, noaptea mă gândeam numa’ la ce aveam de făcut. Or pentru asta îţi trebuia energie- fă, mişcă, du-te-n dreapta, du-te-n stânga, fază după fază. După ce terminam faza asta începeam ailaltă. Stai că n-am spus o chestie importantă- la un moment dat, pe când eram în construcţie cu aripa erau nişte probleme mari, trebuiau rezolvate şi nu găseam întotdeauna soluţii aşa că mai făceam şi din capul meu, mă forţam să aflu cum e mai bine de făcut, practic nişte reguli de rezistenţă din mintea mea… mă, fraţilor, la un moment dat am fost gata, mi s-o umflat ficatu’ şi nu mai puteam nici să gândesc…
-… de la efort?
– Da, de la efortu’ intelectual.
– Stresu’…
– Mă, frate-mio, cum încercam să gândesc la probleme cum mi se umfla ficatu’, dom’le! Trei luni am fost terminat, n-am mai putut face nimic. Atunci mi-am dat seama că-i mult mai greu de lucru cu capu’ decât cu muşchii! Am început cu ceai hepatic şi după câteva luni m-a lăsat în pace. Eram şi într-un punct de o complexitate care mă copleşea, când vedeam uzina aia acolo, aripile, tot, mă tot gândem: „mă, în ce m-am băgat!”
– …cu toate acolo… rezervoare…
– Da, cu toate…
– Motoru’… elicea…
– M-a copleşit, dom’le, m-a dat gata, intram pe coridor, mă uitam şi ieşeam afară… nu puteam să gândesc! S-a apropiat cel mai greu moment, am simţit că e greu şi că dacă trec de asta, gata, îl pot face!
– Şi familia? Ce zicea familia de avion?
– Nu dădeam socoteală…
– Bine, bine, da’ mama ta ce zicea la treaba asta, cu avionu’ în coridor!
– Ce să zică? A mai zis ea una, alta: „ce faci tu aicea, nu-ţi dai seama”, treburi de-astea, da’ mai mult nimic, nu se băga şi nici eu nu conştientizam exact cum stătea treaba. Acu’ spun că erau vreo şapte prieteni de-ai mei care ştiau, dar nu m-a trădat nici unul.
– Au fost cinstiţi.
– Nici unu’! Mă şi pricep cu oamenii, zic că sunt destul de bun, nu m-au trădat, dar probabil că mulţi dintre ei o puneau aşa şi pe o chestie fără alte intenţii, ştiau că sunt meşter mare, că fac tot felul de chestii, construiesc de toate, şi n-au luat-o în serios şi nu s-au gândit că io o fac ca să fug, domnule: o fac aşa de plăcere, aşa de miţicoţo, ca să arăt că pot face avion sau că mă joc cu plastelina, ei n-au conştientizat că nebunul de mine vrea să plece. Oricum ar fi, pot spune că erau băieţi de încredere, nu erau nici turnători, nu aveau legături cu ştabii de prin fabrici, nimic! Trebuia să ştie cineva, că io ba aveam nevoie să pun aripa, ba să o dau jos şi avea o sută zece kile, aşa că nu puteam singur.
– …le spuneai şi veneau şi te mai ajutau…
– Bineînţeles, şi le spuneam: „hai, mă, că am de făcut aia sau ailaltă”.
– Şi ce ziceau, le plăcea avionu’ cum arăta?
– Păi, cum dracu’. Le plăcea! Unu din ei era ăla care mi-a adus tabla zincată de la Suveici, tot el mi-o adus cel mai important lucru poate: adezivu’ cu care am lipit acolo. Acum un tubuleţ de ăla e… scump, dom’le!
– Fără ăla se rupeau aripile?
– Erau locuri unde trebuia, spre exemplu la profile. Şi revin la povestea cu Ispas. După ce şi-o mai venit în fire a început să-mi mai dea nişte sfaturi- aici ai mai putea să mai pui asta, şi asta. Şi l-am întrebat- tu ce zici, la puterea asta de o sută douăzeci de kilograme tracţiune şi cinci sute kilograme greutate totală cu mine cu tot…
– …trage?
– nu, nu aşa, ci la ce viteză decolează? O făcut el calcule câteva zile şi după calculele lui mi-o zis: „mă, Artie, cam la optzeci o ia! La viteza asta te desprinzi cu el!” îţi dai seama? Pe mine mă interesa treaba asta!
(…)
– Greşeala cea mai mare a fost că io am ales o pistă betonată de vreo doi kilometri care pleacă de la drumul care duce spre Jebel!
– A, las’ că ştiu, drumu’ spre Parţa.
– Acolo! E făcut de Comtim.
– Da. Exact! Bine, bine, mă Artie, dar dacă te-ar fi văzut de la Comtim? Că ăia circulau pe acolo!
– Stai puţin! Aici o fost toată treaba, eu în loc să aleg un câmp mare unde puteam, domnule, să rulez în voie, să-l verific, să accelerez, să-l ridic un pic, să-l pun înapoi. Eu de pe drumul ăla betonat nu mai aveam nicio şansă, eu de acolo era musai să mă ridic, că nu mai aveam unde să merg, era porumb peste tot…
– Aoleo!
– Deci asta a fost cea mai mare greşeală că am ales locul ăla. Bun!
– Stai un pic! Ai avut şi un bord la avion?
– Am avut un bord care avea o hartă! O hartă de bord şi mai aveam un turometru şi un ceas de presiune de ulei
– Bine, bine, şi tu cum îl manevrai, practic?
– Îl manevram aşa cum am învăţat la sol, din discuţii cu Ispas şi Harri, înţelegi?
– Dar erai sigur că puteai menţine direcţia, tot ce trebuie!
– Da…da’, acu’ îţi spun că pe vremea aia nu aveai cum să nu fii puţin naiv. Fără naivitatea aia n-aveai nicio şansă. E adevărat că mie îmi trebuia un câmp unde să rulez, să văd comenzile ce fac, domnule! Or acolo era un drum betonat de pe care trebuia să decolez direct.
– Deci tu aşa te-ai gândit, că o iei şi pleci deodată.
– Da, cam aşa, după aia mi-am dat seama că nu se poate. Îţi mai spun că aveam harta aia care îmi indica un drum, hăt aşa departe, până în Nürnberg…
– Păi, şi de unde ai luat tu harta?
– Mi-a adus-o cineva din Iugoslavia şi am văzut drumurile, autostrăzile principale şi mă gândeam să ţin aşa după ele, aveam o mie două sute de kilometri autonomie.
– Aveai autonomia asta?!
– Da, nu uita că aveam rezervoare de cinşpe litri, adică o sută cincizeci de litri de combustibil. Acum, ce se întâmplă? Eu poate nu alegeam drumul acela de acolo de la Şag, dar aveam o Dacie a unui prieten de-al meu, şi ăla îmi dădea maşina că eu o mai întreţineam iar suporţii pentru prins aripile avionului pe maşină îi aveam făcuţi pentru Dacia aia, dădeam barele jos, aveam obane cu care prindeam aripa care avea zece metri: avionul era prins ca un pepdoc, un remocher, şi venea pe roţile lui în spatele maşinii şi aripa era de-a lungul pusă, pe portbagajul de la Dacie prinsă cu obanele, aşa două chestii cu care am ancorat aripa din bara faţă şi spate. Şi era perfect deplasabil! Aveam şaispe metri lungime. Îţi dai seama?
– Bine, bine, da’ ăştia cu ochii verzi?
– Stai să vezi, că ăştia cum le zici, cu ochi verzi sau de sticlă sau de ce-or fi, nu m-au interesat pe mine, eu trebuia să-i păcălesc pe ei. Şi ştiam că pe la două noaptea, aşa, e bine, şi am ales o variantă ocolitoare prin Freidorf, că la ieşirile mari din oraş stăteau la borcanul lor, acolo stătea miliţia, futu-i mama mă-sii, mă înţelegi?
– Clar, ştiu!
– Când am ajuns în Freidorf pe la ora… stai puţin că mai e ceva, un moment, că tre’ să-mi împrospătez memoria. Am dus un transport întâi în Calea Şagului.
– Înainte?
– Înainte!
– Deci am dus transportul ăsta: scule, rezervoarele, elicea… şi multe altele, şi le-am ascuns în porumb de unde urma să decolez, acolo lângă Comtim. Pe lângă şoseaua betonată.
– Aha!
– Şi deja se făcuse ora unşpe…
– Noaptea?
– Da! I-am anunţat pe prieteni seara pe la ora zece jumate, unşpe. Unu, doi, trei…mă, veniţi? Da! Venim, gata, n-au pus multe întrebări, imediat au venit băieţii. De ce nu i-am anunţat înainte? Ca să fiu io sigur că nimeni nu ştie nimica.
– Pe Ispas şi pe Harri Holinek nu i-ai chemat?
– Nu! Nu, ei nu riscau aşa ceva. Nici vorbă! Erau alţii!
– Mai curajoşi!
– Aşa cum zici, deşi nici nu ştiu cum să zic, că nu-i vorba de curaj, pur şi simplu nu conştientizau, ei erau aşa direcţi, ziceau: „hai, mă, că avem încredere în tine.” Unul dintre ei chiar se pregătea să fugă a doua zi pe graniţă, avea deja haine de soldat, tot ce trebuie!
– Cum haine de soldat, hai nu spune?
– Da, da. (râsete). Tot în regulă. Ăla e şi acuma în Canada.
– Ala îmbrăcat soldat a reuşit… a plecat?
– Da, da! Ăla a tulit-o a doua zi, şi cum zic i-am luat cu mine că trebuia să mă ajute…
– Da…da…clar!
– Şi dă-i… o luăm prin Freidorf… mă, nu crezi că acolo în Freidorf unde coteşte tramvaiul în dreapta, acolo unde-i gara de vest şi gazul în faţă…
– Ştiu, ştiu acolo…
– Na, exact acolo stătea miliţia şi io cu avionul în spate de şaişpe metri lungime, cu aripa pe portbagaj…
– Îţi dai seama…. noaptea!
– Noaptea! îmi zice unu’ dintre prieteni: Aurel: „măă, miliţia, mă! Ne-or prins!” Numai că io ştiam că nu m-or prins, doar n-o s-o dau în bară acuma! Să dau explicaţii ce fac! Şi dă-i drumu’! Pac! Am călcat-o! Înţelegi? Am intrat în ceapeul ăla din stânga de la Freidorf, şi i-am văzut pe retrovizor că se agitau, or fugit după Dacia lor şi până să pornească maşina eu am intrat în ceape şi de acolo pe câmp direct, nu m-am mai dus pe potecă! Şi nu m-am uitat în spate – şi tai-o pe câmp cu farurile stinse – calc-o!! Mă gândeam: „mă frate, poate dăm de un canal, io ştiu!” Nu să vedea nimic, mai loveam câte un balot de paie, înţelegi? Tup! Tup! Tup! Şi pe urmă, undeva pe la mijlocul câmpului, m-am oprit. Miliţienii or început ei să se agite, or văzut ei ceva lung şi mare după maşină, da’ habar n-au avut ce! Am stat acolo în beznă, cam o oră, după care am pornit cu luminile stinse, aşa bâjbâind Am ieşit în cele din urmă la şosea, am ocolit borcanul de la intrarea în oraş şi am scăpat de nenorociţi şi am ajuns la locul unde am adus primul transport. Era ora trei noaptea, îţi dai seama că până la ora cinci, când se mijea de ziuă, mai aveam vreo oră, o oră jumate, deci eu cu timpul stăteam prost. În tot cazu’ până la ora şapte dimineaţa a fost dezastru, nu găseam ţevi, una alta, ne loveam: piciorul meu era numa’ sânge cum mă tot loveam de ţevi, de dispozitive, că erau amestecate toate acolo cu porumbu’, îţi dai sama ce era, ne-a trebuit juma’ de oră să călcăm porumbul, să avem loc cât de cât să lucrăm, şi mai era unu nu departe, unu’ cu o Mobră, până dimineaţă o tot regla, o ambala pe motoreta aia Mobra, un paznic la Comtim.
– Şi nu vă vedea?
– Nu, nu ne putea vedea că eram în lanul de porumb cu avionu’. Paznicul cu Mobra ne-o îngreunat enorm lucru’ că nu puteam să ţinem lanterna aprinsă ca să vedem ceva
şi tot bâjbâiam pe întuneric. Ne-o dat gata ăla cu Mobra lui!
(…)
– Până la urmă, în loc să fie gata avionu’ la ora cinci, se apropia ora şapte, deja trecuse o maşină, un tevea din ăsta a venit de la Parţa şi ne-a văzut. A venit la noi şi o început: „doom’le, ce faceţi, doom’le, uite aţi călcat porumbu’, aţi distrus recolta”. Când l-am văzut că-i venit cu gând rău l-am luat: „auzi, dom’le, du-te şi anunţă Miliţia şi pe cine vrei, da’ noi mai avem treabă aici, aşa că lasă-ne în pace”! Ştiam că de-acum, gata, ăla se duce aţă să spună…
– O fi fost de la ceape, de pe acolo…
– Aşa, aşa, vorbea de parcă problema era cu porumbu’, aşa vorbea de parcă în fiecare zi ai vedea un avion, aş fi putut să-i spun: „dumneata n-ai fost în viaţa ta în faţa unui avion şi mă iei pe mine cu porumbu’!” Hai, du-te şi fă-ţi treaba şi lasă-ne-n pace. Şi o plecat, da’ io am socotit că ar mai fi o juma’ de oră, mi-am zis: mai am de făcut racordurile, eram plin cu benzină, îţi dai seama, cum tot făceam racordurile la fiecare canistră şi să pun după aia capacele, înţelegi tu? Tot îmi venea benzina pe ochi.
– Aha, aha, de la rezervoarele alea care le aveai tu pe aripi.
– Trebuiau închise acolo şi stăteau la locul lor, da’ tot mai curgea şi pe mine, le ridicam cu băieţii, le prindeam în şuruburi pe fiecare, era de lucru… Îţi dai seama că şi posibilitatea să iau foc era ceva care se putea întâmpla
– Şi prietenii cu tine, erau acolo…
– Erau acolo, şi Piticu’ stătea la şosea şi ne striga: „vezi că vine o maşină!” Ne opream. Na, şi când am terminat şi ne pregăteam pentru ultima fază, aia de tras pe locul de decolare, vine Piticu’ şi zice: „Mamă! Vin două autobuze!” Na, asta e! Veneau autobuzele!
(…)
31
La un moment dat mă uit roată şi văd că eram singur, au dispărut toţi prietenii mei în lan…
– Le-a fost frică, e ceva de înţeles!
– Da’ şi normal! Şi cum spun m-am trezit singur!
– Hoopa!
– S-au oprit două autobuze, au coborât cam o sută de oameni, erau comtimişti, lucrători de la combinatul de porci. Au coborât, cum zic, o sută de oameni şi au venit calmi, da’ mie nu-mi era de oameni, că ei, aşa ca gloată, uşor îi duci cu vorba, nu era problema asta.
– Da! Clar!
– În primul moment am vrut să fug repede şi io cu Dacia, am avut aceeaşi reacţie, da’ nu o pornit Dacia, a avut bateria slabă: cââr, cââr, bâr, bâr. Gata! N-a pornit, am coborât, am dat bună dimineaţa.
– Şi ăia cum să uitau, mă Artie?
– Îţi dai seama, practic au înconjurat avionu’, când vine gloata de o sută de oameni e clară treaba, l-au înconjurat roată-roată şi se zgâiau la el. Le-am spus: „bună dimineaţă, uite, dom’le, sunt de la Casa Tineretului, de la Clubul de Aeromodelism, haideţi, dacă vreţi să-mi daţi o mână de ajutor să-l ducem pe şosea… era la vreo cincizeci de metri în lanul de porumb: „Da. Da”. Imediat or sărit oamenii, pun mâna: „cum să nu”, ziceau, săritori, ce mai ! Io le zic: „dom’le, ai grijă, nu ţine de acolo, nu prinde de aia, numa’ aşa cum îţi spun, exact de aici, că-i sensibil, una, alta, în tot cazu’, în două minute am fost cu el afară. Na, ce să zic? Fain! Îţi dai seama ce-o fost în inima mea? Ce nervi!
– Clar!
– La autobuz, unu’ era în spate, altu’ era la două sute de metri în faţă, de-a curmezişul pe şosea, şi nu pleca de acolo.
– Hopa! Era alt autobuz?
. Păi, două au venit.
– Două…
– Şi eu dau la sfoară să pornesc, dau… dau… şi trag… şi trag… nimic. Motor verificat, tot absolut, şi trag… nimic! Mă, frate, trag, şi nimic. Unu’ stătea în faţa elicei, îi zic: „mă, nu sta acolo că dacă o ia motoru’ te absoarbe şi te sfârtecă…” ăla pleacă, după un timp iară vine, nu ştia omu’ şi vroia să vadă… şi trag… trag… nimic! Bă, îmi ziceam, acuşi tră’ să vină Miliţia, clar că vin! Am lăsat casca acolo şi-i rog pe oameni să mă ajute să scoatem Dacia din porumb.
– Aha!
– Trebuia să fug! Şi oameni au pus mâna, au împins-o şi… bâr, bâr… a luat-o Dacia, şi am plecat. Tai-o! Am plecat! De-acu’ am pierdut tot! Nu-mi venea să cred, îţi dai seama câtă muncă! Doi ani!
– Şi avionu’ a rămas!
– Gata! Am fugit, sănătate şi la revedere! Buuun… am ajuns acasă, m-am băgat în baie, eram cu picioarele pline de sânge, cred că aveam vreo cincizeci de zgârâieturi de la toate fiarele şi ţevile care erau pe acolo prin porumb, mă înţelegi? N-am prea avut timp să finisez, colţii să-i rotunjesc, mă-nţelegeţi? Trebuia, practic, să pun în şurub treaba, şi deci tot ce era cu aşchie m-a zgâriat, palmele tăiate, degetele sparte, picioarele, eram tot lovit.
– Mişto de tot, futu-i! Şi?
– Stau în baie sub duş, şi stau, şi deodată îmi aduc aminte că n-am pus comutatorul general. Puur şi siiimplu nu m-am gândit! Adevăru-i că nici nu fusesem obişnuit cu el, că l-am pus în ultima zi! Până atuncea legam sârme.
– Aaa! înţeleg ce zici!
– Un comutator general suedez foarte bun! Puur şi siimplu nu am comutat ăla la bord şi de aceea nu a pornit motorul la avion. Îţi dai seama? Emoţia! De la nervi! Da’ oricum vă spun că dacă apucam să decolez aş fi fost astăzi mort că nu ştiam pilota. Clar! Azi aş fi fost un om mort! Fără dubii şi probleme!
(…)
– Ăla cu autobuzu de la două sute de metri din drum nu pleca, căcatu’ dracu’, deci ăla era un sabotor al meu, ăla nu mă lăsa, ăla o văzut că ce vreau să fac şi o vrut să facă pe erou’, înţelegi? Şi eu nu aveam, pe unde pula mea să trec.
– Eroú muncii socialiste o tăiat calea!
– Era numai porumb de-o parte şi de alta a şoselei, nu aveam pe unde trece de ăla care s-a aşezat de-a curmezişul. Asta a fost!
– …un comutator răsucit.
– Atât trebuia, să-l răsucesc şi am uitat după toate nebuniile, doar să-mi fi adus aminte. Da’ vă spun că mai bine că s-a întâmplat aşa!
– În baie ţi-ai adus aminte, când ai făcut duş acolo! Buun! Şi după aia?
– După aia am ieşit din baie şi m-am dus la prietenu’ meu, am zis: „stau la el şi dorm aciea vreo oră, două, că în trei, patru ore precis ajung căcaţii de miliţieni”. Numa’ că şi mai repede au ajuns, mi-a spus prietenul la care m-am ascuns: „mă, au şi ajuns, e plin cartierul de miliţieni”. Am plecat şi tai-o, frate, pe jos! Deodată, după atâta muncă o iei anapoda, nici nu știi unde te duci, ce faci, nu știi nimic, tai-o pe jos.
– Ţi-ai zis: „o iau pe undeva!”
– Unde să merg? Zic: „mă, stai să mă duc la Engi, şi cum zic m-am dus la Engi… ăsta stătea în centru, vizavi de Clubul CFR… ştii unde e?
– Ştiu, cum nu, pe Eminescu, la Peşti, clar!
– E un bloc de şase nivele cu o intrare înăuntru… În curte, cu o poartă, exact vizavi de scările la intrarea la Clubul CFR.
– Engi, zici?
– Da. Engi! El a crescut la orfelinat, da’ se căsătorise, şi nevasta lui avea apartamentul ăla. Şi i-am spus: „hai să plecăm, fugim dincolo, să nu plec singur!” I-am zis: „hai, adună ceva ţoale!” Eram pregătiţi, el o făcut şi ceva puşcărie… zic: „hai, adună ceva şi gata, o tăiem!”
– A făcut puşcărie de frontieră?
– Da. Da! Tot de frontieră! Nevastă sa când o auzit: pac, imediat s-o dus să cumpere ce ne trebuie, bucuroasă că o întindem!
– I-o părut bine! (râsete)
– Cum să nu: „hai”, zicea, „vă cumpăr tot ce trebuie!” Ne-o luat ceva mâncare, cremă de ghete să ne dăm pe faţă.
– Ca negrii?
– Ca şi trupele comando, noaptea!
– Şi chiar aşa idei trăznite aveaţi? De unde le luaţi?
– Stai să-ţi spun, că erau tot felul, înainte de a ajunge la Engi, am fost la un prieten care era inginer agronom la Otelec, îl chema Budianu Puiu, şi ăsta lucrează la graniţă, la Otelec, pe ăsta îl cunoşteam de când eram copil, în curte, în cartierul Fabric, el era mai mare ca mine cu vreo zece, doişpe ani, poate chiar mai mult. Şi i-am spus: „mă, Puiule, uite ce am făcut… şi mă caută toată Miliţia…” aveam mare încredere, era băiat ca lumea… „am făcut un avion şi mă caută acuma, n-ai ceva, vreo chestie să mă îndrumi pe undeva, să fug pe la Otelec, pe la voi pe acolo”; da’ am văzut că îl depăşea şi pe el şi nu vroia să rişte şi n-am forţat situaţia, şi până la urmă am plecat de la el: „în fine”, i-am spus, ”las’ că vedem noi ce-om face!” Mi-a zis: „Artie îmi pare rău şi eu îs filat acolo!” L-am înţeles, era clară treaba!
(…)
– Bă, şi plecând eu de acasă de la Puiu, ingineru’ agronom, pe când ajung la Kiutl, în piaţă, pe cine crezi că văd? Pe maică-mea! Chiar pe lângă biserică mă întâlnesc cu ea.
– Hopa! Ea nu ştia nimic!
– Cum Dumnezeu! Ştia, că venea de la Poliţie!
– Aha! A dat declaraţie!
– Da’ bun înţeles! Asta era după vreo cinci, şase ore după ce deja în cartier toată lumea era în fierbere… eu ştiam că n-am voie să mă duc la maică mea că era urmărită… da, am putut?
– Omeneşte!
– Mă duc la ea, zic: „mami!” Când mă vede: „ioaai, du-te, fugi repede, acum vin de la ei, m-au tras de păr, au zis că te aduc în coşciug în faţa mea”. Şi o început să plângă. Zic: „lasă, du-te acasă că am un plan şi mă ţin de el”. Şi o iau din loc repede. Eh, din clipa asta ştiam că sunt urmărit. Cunoşteam treaba, de ei nu scapă nicio persoană.
– Clar! Fără dubii!
– Ei, am făcut nişte fente, m-am urcat în tramvai, înţelegi? Am coborât în centru şi, înainte de a se închide uşile, pac!, m-am băgat înapoi, şi în Libertăţii m-am dat jos, n-am mers mult, că şi aşa trebuia să ajung la Engi. Na, şi ajung la el, şi nevastă sa nu venise de la cumpărături şi când ajunge, zice: „mă, nu ştiu ce Dumnezeu e atâta miliţie aici jos…” Era clar, pentru mine erau… şi ştiu şi cine, practic m-a filat: unu’ dintr-o Dacie, în faţă la Hotel Timişoara, că am trecut pe acolo şi mi-au luat urma, au văzut că am intrat în bloc, da’ miliţia nu ştia la cine. Am ieşit pe balcon şi m-am uitat, erau numa’ chipie pe trotuar, îţi dai seama?
– Ce-ai zis? E clară treaba!
– I-am spus lui Engi: „uite care e treaba, ăia pe mine mă caută, trebuie să ies de aici de la tine”. „Da’ ce-ai făcut?” îi spun: „uite, am făcut un avion şi am vrut să trec dincolo cu el”. S-a speriat săracu’ Engi: „băăă, da’ trebuia să-mi spui cum stă treaba, că io am mai făcut puşcărie…” „Stai, lasă, stai să vedem cum scap acuma d-aici, să nu te bag şi pe tine, că ei nu ştiu la cine m-am ascuns. Nu ştiu în ce apartament sunt, m-au văzut că am intrat în curtea asta, nu ştiu mai mult, da’ pentru că nu există altă ieşire decât tot p-acolo, de-aia stau şi pândesc! Hai să vedem, mă, Engi, pe unde pot s-o tai? Prin pod? Pe acoperiş? Pe unde draci? La acoperiş uşa de fier era închisă… pe unde se putea trece? Ideea era ca să scape Engi, şi să scap şi eu din capcană, înţelegi? Am tot analizat situaţia şi nu aveam nicio şansă, cheia de la pod nu o aveam, era un’şpe noaptea de-acuma.
– Cheia era la adminstrator.
– Îţi dai seama că nu mergea treaba! La un moment îmi vine o idee. Zic: „ai nişte izolirband?”
– Ce-i aia izolirband? Ce să fie, bandă din aia de izolat la curent. „Am”, zice Engi. Na, foarte bine, adă aici, fii atent ce facem… ai o foarfecă? îmi dă foarfeca şi i-am tăiat nişte păr… eu pe atunci n-aveam ca acuma barbă şi nici mustaţă. Eram ca tine! I-am tăiat nişte şuviţe… avea păr lung, negru, şi mi-am făcut o mustaţă pe izolirband, înţelegi tu? Erste klasse! La marea artă! Zic aşa: dimineaţă îmi dai patru sticle de lapte, îmi dai basca asta a ta, că el umbla tot cu bască din asta cu şnur, îmi dai haine de-ale tale că într-ale mele m-ar fi prins. Le las pe ale mele haine aicea, şi dimineaţă ca orice taică, înţelegi, aşa, la coadă la lapte, că ei n-o să mă recunoască!
(…)
38
– Asta e! Dacă mă prind, gata, asta e: am terminat-o! Oricum, dom’le, nu dau în cap la nime’ şi dacă mă înhaţă, declar că am încercat să-i fentez şi cu asta, basta! Dimineaţa, la ora cinci, ca orice om gospodar, ies şi văd în curte o femeie la vreo cincizeci şi ceva de ani. Grasă, dom’le, grozav! Spiona. Se uita prin curte, pe acolo, am trecut pe lângă ea şi a văzut că nu-s persoana vizată şi şi-a văzut de şpaţir. Îţi dai seama, la cinci dimineaţa grasa se plimba prin curte pe sub bătătoarele de covoare! Trec pe lângă ea şi o apuc prin gang spre ieşirea din bloc. Poarta aia mi s-o părut infern, atâta era de lungă, şi vizavi, la capătul porţii, peste drum, pe scările de la Clubul CFR: Miliţia
– Un miliţian era?
– Nu, trei erau. Pe unul l-am văzut mai bine, avea ochii cât ceapa cum a stat acolo toată noaptea. Am început să umblu prin plasa cu sticle: zdranc, zdranc! Le aranjam, îmi făceam de lucru, m-am oprit ca să priceapă boul cu ochii cât cepele că-s un nene care merge la coadă pentru lapte, înţelegi? Da’ nu-ţi spun ce bâţâia curu’ la mine, mi s-a părut că stau acolo un veac, şi pe cum stăteam mai tare cloncăneam la sticle, şi aşa am trecut pe lângă ei şi fiecare pas era o minune… nu mă uitam nici aşa, nici aşa, numai înainte, şi am apucat-o pe lângă grădina de vară Cina, la stânga, şi când am văzut că nu vine nimeni după mine: ia-o, frate pe străzi dosite, dă-i drumu’ pe Iosif Rangheţ, pe malul Begheiului: dă-i, dă-i, dă-i, dă-i… până când am trecut de Fabrica de tramvaie, prin Freidorf, pe câmp şi tot paralel cu şoseaua până în Şag şi n-am dat jos nici mustaţă, nici nimic!
– Ce lună era atunci. Vara?
– 25 iulie, şi erau patruzeci de grade! Vară, timp senin… vezi că nici momentul nu a fost cel mai bine ales, că nu ăsta e timpu’ cel mai bun de zbor, că era portanţă foarte mică.
– Aha, aha! N-ai ştiut!
– Vezi, n-am ştiut nişte lucruri, densitatea aerului era mică… nu le ştiam pe toate, mai ales astea cu zboru’, nici nu aveam de unde, dom’le! Cel mai bun de zburat e atunci când e aerul încărcat, nu vânt, nu nimic, şi aeru’ e încărcat! Na, în sfârşit! Şi ajung la Şag şi ajung la prietenul ăla al meu care mi-o furat ţevile de irigaţii, nu era acasă, că era la lucru, era maică sa. Şi zic: „mami, sunt uite aicea cu un grup de turişti, n-ai o pâine să-mi dai şi mie?” „Da’ cum nu! Dă-mi o pâine şi vezi dacă are Vasile o haină ceva pe acolo”. Şi-mi zice: „da’ tu ai auzit ce s-o întâmplat la Parţa, că o venit unu’ din Germania cu avionu’ şi cu două sute de litri de benzină”. Aşa s-a răspândit povestea. Şi io făceam pe miratu’… băi, şi nu crezi, mă, că femeia se prinde că io am fost ăla.
– Da’ după ce oare?
– Păi îţi spun care-i treaba că băiatul ei ştia de treabă şi i-o fi spus lu’ mamă sa: „Nebunu’ ăsta de un an de zile îşi face un avion… vrea să fugă! Chiar când vorbeam i-o căzut fişa, da’ eu am negat: „cum Dumnezeu să fie eu, că-s cu excursioniştii ăştia aici… aşa că am luat pâine, am luat haina, da’ ea s-o prins! Şi dă-i pe digul Timişului către frontieră: dă-i, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i… mamă ce ardea soarele, te termina, nu alta… test de rezistenţă… treizeci şi ceva de kilometri pe căldura aia, am mers vreo cinşpe, douăzeci de kilometri, bă tată eu îs foarte rezistent la apă, extraordinar de rezistent îs, nici n-am ştiut, şi m-am zis: „nu beau apă până nu ajung la podu’ de la Cebza. De pe acolo începe primejdia. La pod am trecut Timişul şi am stat şi m-am adăpat şi parcă nu mi-o ajuns tot Timişu’, să-mi bag picioarele că nu mă mai opream.
– De căldurile alea. Ce vorbeşti!
– Na, şi am trecut dincolo, şi grupurile de turişti era tot mai rare, pe măsură ce te apropiai de frontieră.
– Erau din ăştia cu cortul pe malul Timişului, la un peşte, o bere, un grătar…
– Exact! Şi erau tot mai puţini. Na, zic, aicea mă odihnesc şi pe urmă o iau tare din loc. Pe la ora şapte am luat-o puternic din loc şi dă-i drumu, dă-i drumu, dă-i, dă-i! încet, încet s-a-ntunecat… dă-i, dă-i, dă-i… mă gândeam eu că undeva Timişul intră la sârbi, da’ nu ştiam pe unde draci trece… mă, frate şi era o noapte fără Lună, fără nimic. O beznă totală.
– Totală!
– Ţin minte că am intrat într-un cal, şi abia după ce am dat de el o fornăit, o dat din picior, io m-am tras deoparte, l-am ocolit… da’ nu vedeai nimica, nimica!
– Te-ai speriat! Clar!
– Şi la un moment dat am rătăcit drumu’, nu mai ştiam nimic… erau tot felul de afluenţi, de canale, şi m-am luat după un afluent, şi mi-am dat seama că nu-i Timişu’ … m-am întors înapoi, am trecut de canalu’ ăla, nu mai ştiu ce ora era deja, poate trei, patru dimineaţa, nu ştiu că n-aveam ceas… m-or alergat câini, că ăştia era cei mai periculoşi… cantoanele, domnule, de la diguri, că erau cantoane!
– Ştim că ne-am instruit, la marginea digului, îngrijesc acolo, astea-s de la Austro-Ungaria…
– Ăştia mi-au făcut necazuri că nu-ţi pot spune,’ ultimu’ m-a fugărit grozav, că o ieşit afară din canton şi a început să strige la câine: „Prindee-l! Prindee-l!” Am sărit într-un canal d-ăsta că mirosea a dejecţii, apă nămoloasă, greu de traversat, şi aşa am scăpat că erau câinii mai gata la picioarele mele. Am ieşit pe partea cealaltă. Aveam un punct de reper, nici acum nu ştiu ce era, un fel de sondă mare, era cu patru becuri până sus, şi după ăia m-am ţinut toată noaptea şi nu ştiam: era la noi, era la sârbi ?
– Ăla a fost reperu’ pe care l-ai ţinut ca să te orientezi.
– Ăla, şi Timişu’. Era o situaţie când mă depărtam de Timiş mai mult, mergeam aşa după instinct, măi domnule, şi se crapă de ziuă şi eu dă-i, dă-i, pe la cinci şi ceva dă-i, dă-i, dă-i, văd bine tot, şi la un moment dat ajung la un pod, da’ identic cu ăla de la Cebza, exact era cu ăla de l-am lăsat cu o zi mai înainte în urmă. I-d-e-n-t-i-c! Ştii ce-i aia identic: na, aşa era! Bă, zic, ce Dumnezeu, mă, doar nu m-am întors înapoi!
(…)
40
– Da’ apa mergea la vale!
– Da, numai că podu’ era identic! Numa’ că era exact în frontieră!
– Hoopa!!
– Bă, ajung la pod acolo, ajung până sus pe pod, mă uit… mă uit… şi la un moment dat vine unu cu biţiglu! Era cu permis de trecere a frontierei. Micul trafic, treburi! Mă întreabă de sănătate, ce faci pe aici: „păi, zic, îs cu văru’-meu la pescuit, mergem mai târziu la Potcoavă…” Mai ştiam eu nişte denumiri, da’ habar n-am avut că pe unde vine Potcoava asta… şi nu ştiam, e iscoadă, nu-i iscoadă… îi zic: „l-am lăsat pe văru-meu şi mă duc acum în Cruceni…”
– Cruceni e ultima localitate.
– Da’ nu ştiam pe unde vine. Eu eram la comuna Grăniceri… un sat exact pe frontieră care era pustiu că toţi nemţi au fugit de-acolo
– Nu-i mai zice şi Ciavoş la satu’ ăla?
– Da, asta era denumirea lui… În sfârşit ăsta pleacă şi-şi vede de drumu’ lui. Acolo fac eu greşeala cea mai mare că mă întorc înapoi să mai aştept o noapte. Mă întorc un kilometru înapoi, aşa aveam ideea că noaptea-i mai sigur de trecut. Mare prostie am făcut! În loc să-mi văd de drumu’ meu prin Ciavoş, că eram şi pe malul bun, că după aia am aflat că pe malul ălalalt nu mai treceai niciodată, gata! Tot în România rămâneai. Pe malu’ ăsta nu ştiam exact cum, dar tot mergeai şi ajungeai la sârbi, dincolo drumu’ era paralel multă vreme şi tot în ţară. Bun, şi am trecut pe malul celălalt, m-am întors un kilometru, m-am ascuns într-o tufă şi acolo m-am muiat de tot, eram rănit la picioare de la mers, am fost şi ud, cu hainele fleaşcă pe mine şi m-au frecat că eram rană, nici nu mai puteam merge decât crăcănat. Mi-am făcut din căptuşeala de la haină un bandaj şi a trecut ziua aia cum a trecut, dor de acasă, nişte chestii, domnule, că nici nu le pot spune cum erau toate la mine în cap, eu mă simţeam încolţit, înţelegi?
– Da. Da. Sigur! Te gândeai că prin oraş miliţienii umblă peste tot, aici grănicerii…
– Da. Toate le aveam în cap!
(…)
42
– Seara, când dau să plec din tufiş mă vede un grănicer de la distanţă. Adevăru’ e că aveam timp să fug în recoltă – era ceva, nişte frunze mari erau pe acolo, da’ am zis: „hai, mă, poate îl conving şi pe ăsta”. Plec la el şi să ştii că era cât p-aci să-l dau la întors. I-am dat povestea cu pescuitul, că mă duc la Cruceni. Mă, şi dă să plece soldatul şi numa’ ce se întoarce şi mă întreabă pe care stradă la Cruceni. „Pe strada a doua,” zic, numai că nu avea decât o stradă, înţelegi? Militarii aveau şi ei întrebările lor ca să te verifice, ştii? Şi atunci am dat cărţile pe faţă, am zis, pizda măsii, asta-i tot. Acum mă gândesc că am fost cam slab. Numa’ că mă speria şi gândul că aveam opt sute de kilometri prin Iugoslavia pe jos, îţi dai seama că mi s-a tăiat maioneza. Se vorbea că sârbii dădeau înapoi pe ăia prinşii.Mă ustura şi rana de la picioare, ce mai, toate m-au făcut să renunţ. Mai aveam şi ideea că poate totuşi mă iartă şi nu fac puşcărie. Dacă ştiam că intru la mititica o luam la fugă sută la sută.
– Bun, şi ce-o zis soldatul când o auzit.
– N-a mai stat, imediat a tras un foc în sus, s-a dat mai în spate câţiva paşi cu arma. I-am zis: „stai, măi, liniştit că nu fac nimic” şi m-am pus în iarbă şi am stat acolo calm. Pe urmă au venit doi soldaţi cu câini. Mă frate, unde mama mamii lor m-or dus ăia încă vreo cinşpe kilometri.
– Pe jos?
– Da, pe jos, după ce eu eram terminat şi cu răni între picioare. Unde m-or dus, la ce pichet, nici astăzi nu ştiu, pe bezna aia totală, şi din când în când, pe diferite locuri erau din ăştia, cum le zice, care stăteau ascunşi.
– Las că ştim. Pândari le zice, care stau noaptea în locurile de pândă.
– Da, aşa, şi ieşeau pândarii ăia şi-i întrebau: „mă, l-aţi prins”, şi toţi erau moldoveni că vorbeau ca ei, da’ aveau nişte priviri, de ziceai că acuma te mănâncă… Îţi scoate inima din tine! „Lasă, mă, nu da în el…” şi chestii d-astea, şi unu întreabă: „mă, da’ nu-i ăla cu poza…” şi scoate o poză cu mine… deja aveau împânzite pe graniţă cu fotografii de-ale mele, găsite prin dulap la maică mea…
– Şi securitatea le-a dat imediat pe frontieră?
– Tot. Îţi dai seama! Tot! Imediat!
– „Mă,” ziceau, „ăsta îi ăla cu avionu’”. „Da, mă!” „Hai, că plecăm!” Şi dă-i. Şi dă-i! Am plecat şi gâfâiau soldaţii în spatele meu, de-abia mergeau şi eu care făcusem treizeci de kilometri… În sfârşit, ajung la pichetu’ ăla al lor şi acolo nu mă lasă să stau jos, mă ţin în picioare. Eram terminat, de sete nu mai vorbesc. Mă, frate, pentru prima oară am văzut ce înseamnă să fii terminat total. Ştii ce te lasă?
– Ce?
– Genunchii! La un moment m-au lăsat şi am căzut ca boú în genunchi şi zic: „nu mai pot!” Şi atunci l-am auzit pe unu’ zicând: „soldat, du-te şi adă-i apă!” Nu mi-au dat nici apă, nici nimica, până n-am ajuns în faza aia, înţelegi? Îţi dai seama?! Câini! Asta erau: câini!
– Da… da…
– Unu’ dintre grănicerii ăia era mai cumsecade: îi vezi imediat care-s oameni şi care nu. Ăla nu mă trăgea de limbă, nu… da’ nici nu se opunea la ăsta care era mai sadic, îi plăcea să te vadă că te chinui. Nu mai ţin minte ce întrebări puneau, da’ aşa le întorceam că l-am făcut la un moment dat să zică: „ăhă, ti duşi mincea, ti duşi”, aşa cu graiul lor din Moldova. Deci, îl încuiam! Şi ţin minte că am căzut în genunchi şi lateral pe urmă, da’ nu am leşinat, am rămas conştient, numai că nu aveam putere să mă mai ţin. M-au pus în cătuşe la un calorifer şi am adormit buştean. Dimineaţa au venit după mine doi zdrahoni din ăia mari cu un ARO, mi-or pus cătuşele. M-au dus la un alt pichet, acolo mi-au dat de mâncare: brânză, slănină, şi din nou în ARO şi: „hai să-l ducem pe băiatu’”. Pe drum au deviat pe la ei pe acasă, mai aveau marfă, afaceri cu adidaşi de pe frontieră, aşa că au trecut mai întâi cu marfa pe la blocuri, prin cartierul Soarelui, şi au lăsat adidaşii acasă, şi după aia m-au dus la secţie.
– Pe Sălăjan?
– Acolo, da! Şi acolo, mamăăă! Liotă s-au adunat acolo.
– Toţi în păr!
– Omule, nu-ţi pot spune!
– Păi, pentru ei asta a fost ceva…
– Îţi dai seama! Erau o sută ca la Parţa şi tot ziceau: „ăsta-i, mă, uite-l, mă…”
– Erau impresionaţi?
– Erau foarte impresionaţi de ce am făcut. Dacă până şi colonelu’ Corpodeanu, sadicu’ ăla, mi-a zis: „dom’le, uite care-i treaba, mă Artie, uite simţim nevoia să dăm mâna cu tine înainte să te luăm la anchetă, da’ să ştii că n-ai să scapi uşor”. Aşa o şi fost!
– Cine te-a luat la anchete?
– Nu pot să spun cine, ba unu’ o intrat, ba altu’…
– Şi cât au durat anchetele astea?
– Cam zece zile. Mă ţineau ei mai mult acolo, da’ era unu’ acolo cu mine în cuşcă, la arest, care bineînţeles că era pus de ei să mă tragă de limbă.
– Şi cât ţi-o dat?
– Mi-au dat zece luni. Nu aveau ce să-mi dea decât tentativă de frontieră. Nu puteau altceva.
– Cu avionu’ nu era ceva de care să se lege.
– Oricum, trebuia să fiu un exemplu. Na’, şi am făcut opt luni.
– La Popa Şapcă?
– Da, acolo! Puteam să fac o puşcărie mai grea dacă mă scoteau afară la lădiţe, dar nu m-au scos, am stat în secţie. Înăuntru. E adevărat că am stat o lună jumate la izolare totală. Şi pe urmă m-au scos şi pe mine în hală, la muncă. Mamă doamne, ce era acolo, numa bandiţi, ce sudălmi, ce lume.
– Pe ăştialalţi i-ai mai văzut?
– Ultima oară l-am văzut pe Ispas când mă anchetau în sediul Poliţiei.
– L-au luat şi pe el?
– Era anchetat de Corpodeanu. Eu eram în zeghe deja. M-au luat anume din arest şi m-au dus în birou, acolo sus…
– Ca să te vadă îmbrăcat aşa Ispas?
– Corpodeanu a deschis uşa şi le-a zis: „vedeţi, aşa ajungeţi şi voi, în zeghe”. Prin crăpătura uşii ultima oară l-am văzut pe Ispas care tot repeta încontinuu că nu ştie nimic. Pe el l-au bătut.
– El trebuia să spună: „da, domnule, am făcut treaba şi ce dacă? Am vrut să vedem cum e să faci un avion.”
– Da, exact. Că de asta spun că era un om mai slab, avea şi probleme cu căsnicia, nu se mai înţelegea cu soţia, aveau un copil de şase ani.
– Şi cum şi-o luat zilele?
– S-o aruncat de la etaju’ şase. Acum că l-au ajutat ăştia, nu ştiu. Uite că nu-mi aduc aminte cum îl chema pe securistu’ care l-o bătut.
– Ăla îl are pe conştiinţă.
– Ăştia au aşa ceva?! Ţi-ai găsit!