DANIEL VIGHI & VIOREL MARINEASA
CONTINENTUL GRI
-EPISODUL AL VII-LEA
Dr. Jivago e de negăsit
În data de 1 iunie 1967, ora 12, pe când tocmai ieşeau de la cursuri elevii de la Liceul de Arte Plastice de vizavi, maiorul Coşeriu Ion şi locotenentul major Indrei Ioan au intrat în apartamentul scriitorului Sorin Titel. În vederea conspirării acestei ilegalităţi “s-a respectat întru totul legenda propusă, profitându-se de faptul că obiectivul e folosit ca şi gazdă de casă pentru întâlniri de organele Serviciului Orăşenesc de Miliţie”.
Ofiţerii Indrei şi Coşeriu au fost fnsoţiţi, în demersul lor anticonstituţional, de căpitanul de miliţie Mager, care a fost prelucrat să-şi ţină gura. Camerele percheziţionate fn amiază, de Ziua Copilului, sunt două la număr. Ţinta căutărilor, desigur, Doctor Jivago a lui Boris Pasternak. În referat se scrie că au căutat degeaba. În schimb au găsit “alte lucrări cu caracter reacţionar”, care, cică, ar putea destabiliza societatea în drumul ei spre comunism. Bunăoară, piesa Servitoarele de Jean Genet (dactilografiată şi lotal absurd’!), la fel ca volumul Theâtre, în limba franceză, al numitului Eugene Ionesco. O altă reacţionară, Nathalie Sarraute, cu Les fruits dor. Alături, două numere din Le Figaro litteraire, periculoase şi ele, precum şi, colac peste pupăză, În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust, volum în limba română apărut la Editura (reacţionară şi ea) Fundaţiilor Regale.
După ce au adulmecat intens reacţionarismul din cameră, ofiţerii Indrei, Coşeriu şi Mager au lăsat totul neatins, “pentru a nu creia (sic!) suspiciuni”. În final l-au asigurat pe şeful ăl mare că nimeni nu i-a văzut intrând şi ieşind.
Înainte cu o lună şi ceva de pătrunderea în locuinţa lui Sorin Titel, în 24 aprilie 1967, maiorul Coşeriu Ioan, locţiitor al Şefului Serviciului III, propune într-un referat efectuarea percheziţiei secrete, descriind modul în care aceasta se va desfăşura. Aprobarea o dau maiorul Bota Gheorghe, şeful Serviciului III, şi locotenent colonelul Malea Petru, locţiitor al Şefului Direcţiei Regionale Banat. Maiorul detaliază acţiunea într-un adevărat scenariu (în limbajul de specialitate al Securităţii: legendare), pe care-l reproducem în continuare: “Percheziţia va fi efectuată în felul următor:
Întrucît cel urmărit este folosit ca gazdă casă de întîlniri de către organele de Miliţie ale oraşului Timişoara, voi lua legătura cu Şeful Serviciului tov. Maior POPESCU, aducîndu-i la cunoştiinţă (sic!) măsura preconizată de organele noastre.
Prin acesta voi fixa de comun acord cu ofiţerul care foloseşte această casă ziua cînd vom efectua această percheziţie. Pătrunderea în casă o voi face cu ofiţerul de Miliţie prin care se vor lua toate măsurile necesare pentru ca să nu fim surprinşi de gazdă, iar prezenţa mea va lua aspectul unei întîlniri cu organul de Miliţie. La percheziţia secretă va mai participa încă un ofiţer din cadrul Serviciului III care va avea misiunea să anunţe fotograful Direcţiei pentru a se deplasa la faţa locului în cazul în care se vor descoperi materiale compromiţătoare deosebite şi urmează să fie fotografiate. Pentru a se păstra conspirativitatea măsurii luate, ofiţerul de miliţie respectiv va fi prelucrat să nu divulge lui Titel Sorin măsura luată da organele noastre. Faţă de cele de mai sus, propun a se aproba efectuarea unei percheziţii secrete 1a domiciliul lui Sorin Titel în scopul menţionat mai sus.”
Estimp, în 24 februarie 1967, căpitanul Mocea Gheorghe îl dibuie pe unul care îşi ia numele de sursă “Alexandru Coresi”. Se întâlnesc în casa conspirativă Nichifor. Greu de găsit aşa ceva: sursa este semidoct, are un umor involuntar de calitate, ştie cum stă treaba cu “hibele” literaturii moderne. Nota informativă pe care o scrie merită să intre în atenţia publică, întrucât arată expresiv ce hău desparte organele de biata cultură.
Prin urmare, nota este greu de uitat, nu ne putem respinge plăcerea de a o reproduce în întregime, cu atât mai mult cu cât maiorul Coşeriu, cât şi (probabil) tânărul, pe atunci, locotenent Indrei socot că minunatul domn-sursă “Alexandru Coresi” face treabă bună şi că, în consecinţă, se vor porni diligenţe ca (prostu ăla) să primească invitaţie şi la alte şedinţe de cenaclu, deoarece, cum însuşi declară, nu a mai primit invitaţie la o nouă daraveră literară de la Cenaclul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara, din rândul profesorilor (aşadar aparţinea dăscălimii).
O NOTĂ INFORMATIVĂ DE POMINĂ A LUI ALEXANDRU CORESI
“Sursa vă informează că a participat la şedinţa de la Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor la care s-au citit şi analizat două fragmente din romanul lui Sorin Titel, actualmente în elaborare.
De la început autorul a avizat pe cei prezenţi că va surprinde prin caracterul cu totul nou al lucrării, însă el consideră că acest fel de literatură pe care o experimentează şi o produce acum este superioară realismului. A început lectura şi pe parcursul a opt pagini aproximativ nu am înţeles nimeni din cei de faţă nimic. Ce se întâmplase în realitate. Autorul tratând perioada copilăriei, după concepţia modernă sau mai degrabă modernistă la extrem în Apus,de altfel după modele mărturisite de autor şi de alţi comentatori — Joyce, Desnos, Faulkner etc. a înşiruit sub aşa zisul «joc al memoriei» bucăţi de frază propoziţii în mod cu totul întîmplător, rupînd o logică a tratării, a expunerii, punînd în practică aşa zisa teoria a «absurdului», la modă în curentele extravagante în apus. Se vorbea astfel, uzîndu-se orice legătură logică între aceste mărunte elemente, despre fereastră, pepene, troace de dat mîncare la porci, săpun, moş Pirce (unul din personajele fragmentului), masă, scaune, ţigări, reumatism etc., întreg fragmentul rămînînd în întregul lui ininteligibil.
Consider absolut util şi necesar să se obţină un asemenea fragment pentru verificare. Al doilea fragment trata după un alt procedeu, altă formulă literară, un episod din viaţa unei studente, tot sub impulsul amintirii, însă de astă dată expunerea era logică, întreg conţinutul inteligibil. Totuşi găsesc necesar să stăruiesc asupra subiectului. Este vorba despre o studentă care ajunge să fie racolată alături de un alt grup, după un sistem al corupţiei în floare în Bucureşti. Se prezintă astfel un grup de bărbaţi care posedă maşini şi după ce în plină zi şi în mijlocul unei societăţi civilizate şi mai ales o orânduire socialistă[1], ca nişte brute, atrag prin ispite, mirajul alcoolului, cîntecului deşănţat, maşinilor, pradă mereu proaspătă umană femenină[2], dintre studente. Această acţiune este plasată la început într- o chermeză oarecare în cu totul alt scop, o petrecere populară fn pădure. Aceşti monştri «morali» şi «civilizaţi» îşi dau drumul desfrîului tocmai în acest cadru şi au loc secvenţe obscene, vulgare, trivialităţi, desigur după concepţia autorului reprezentînd tocmai prezentarea «realistă», nudă, aş zice crudă a realităţii, neprelucrată după principiile clasice ale tipizării şi esenţializării vieţii. Din fragment se desprinde dezgustul şi se formează impresia că trăim într-o cl[o]acă (sic?), pentru că toate relaţiile fntre oameni sunt animalice, fiecare doreşte să-l posede pe celălalt şi încă în modul cel mai josnic, fugărindu-1 după pomi şi trîntindu-l la pămînt, gîfîind şi cu conştiinţă apăsată doar de obsesia posesiunii sexuale. Figură dominantă, avînd calitatea unui regizor al acestor orgii este tocmai un director în minister, care pune la dispoziţie toate fondurile, băutura, mîncarea, maşini, sugerînd ideea că această corupţie străbate societatea noastră de sus şi pînă jos. În secvenţa următoare chermezei, acţiunea se mută acasă la directorul de minister care profită şi de astă dată de absenţa soţiei care e plecată în străinătate, ca expresie tocmai inversă, anume a moralităţii a societăţii, a demnităţii femenine în ţara noastră, ca reprezentantă a U F D R[3]. Orgia continuă şi ea este descrisă sub evocarea fetei care îşi analizează procesul propriei decăderi, pentrucă fiind singura pură, sfîrşise şi ea prin a ceda şi a trăi cu un bătrîn. Orgia ajunge la paroxism. Fetele se îmbată şi vor să urce pe pereţi pentru a-şi cheltui furia sexuală însă autorul rezolvă acest moment culminant, arătînd că se stinge lumina şi toţi se împerechiază absolut la întîmplare. Acesta este pe scurt conţinutul fragmentului al doilea în contrast vădit cu primul, ca şi concepţie de compoziţie, însă dovedind o aceiaşi bază ideologică greşită, dacă nu duşmănoasă, toată cartea prin mostrele prezentate fiind ca un act de demascare şi acuzare a concepţiei sistemului socialist care degradează omul.” (CNSAS, dosar I 1943, vol. I, pp.54-56)
[1] Sintagma “orânduire socialistă” este subliniată cu cerneală de ofiţerul care a citit Nota, probabil pentru a sublinia importanţa “infracţiunii”.
[2] Formulările abracadabrante, aiuritoare gramatical şi semantic aparţin lui Coresi, le-am păstrat pentru că oferă o bună caracterizare indirectă.
[3] “Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR) a fost înfiinţată în data de 3 ianuarie 1948, în urma unei dezbateri, la sediul FDFR, la care au participat reprezentantele următoarelor organizaţii feminine: Uniunea Femeilor Antifasciste dinRomânia, Federaţia Democrată a Femeilordin România, Organizaţia de Femei din Apărarea Patriotică, Asociaţia Soţiilor de Militari din Armata Română, Femeile din Organizaţiile Sindicale, Organizaţia de Femei din Frontul Plugarilor, Organizaţia de Femei din Uniunea Patriotică Maghiară, precum şi membre din organizaţiile de femei ale celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Hotărârea de a unifica organizaţiile feminine a fost luată de o Comisie Centrală formată din: Maria Rosetti, Eugenia Rădăceanu, Alexandra Sidorovici, Liuba Chişinevschi, Coralia Călin, Micaela Manase, Elisabeta Luca, Ofelia Manole.” (www.enciclopediaromaniei.ro). UFDR, care o avea ca preşedintă de onoare pe Ana Pauker, fusese dizolvată “prin hotărârea CC a PCR din 14 ianuarie 1953″. (idem)
Articolul a fost publicat în versiune primă în revista Orizont. Multumim autorilor pentru permisiunea de a-l reproduce.